amintiri

Cand trecutul nu te lasa in pace

Ne cunoscusem pe net acum 2 ani. Eu din Timişoara, el din Bucureşti.  Ne-am plăcut de la prima vedere. Eu căutam ceva nou, care să dea culoare vieţii mele. El căuta pe cineva care să-l accepte aşa cum e şi chiar nu cerea mult pentru asta. Am cerut părerea fratelui meu, pentru că doar la el puteam să mă duc să-i cer sfaturi în privinţa asta pe atunci. Mi-a dat “Ok-ul” şi apoi într-o săptămână s-a mutat la Timişoara, la mine.

Din prima zi în care l-am văzut live am fost de nedespărţit. Nu era el cel mai deştept din lume, dar îmi umplea zilele şi ne simţeam tare bine împreună. Timp de doi ani am cunoscut mulţi oameni mişto prin intermediul lui. Seara era musai să ne uităm la un film. Indiferent dacă eram tristă sau fericită, mă lăsa să ascult muzica mea preferată. Nu se supăra dacă stăteam cu orele pe net. A fost lângă mine când am început cu blogging-ul şi mă ajuta foarte mult să-mi gestionez activităţile zilnice. De-a lungul celor doi ani făcusem multe poze sau îmi ştia toate secretele şi le păstra în siguranţă. Chiar şi la lucru îl mai luam cu mine. Ne plimbarăm prin ţară şi pe afară împreună. Când am mers la Paris am fost puţin cam nesimţită, el săracul mă aşteptându-mă singur în cameră în timp ce eu mă plimbam pe superbele străzi pariziene. Dar, nici măcar asta nu l-a deranjat şi am trecut mai departe. El făcea parte din viaţa mea şi eu credeam că e de neînlocuit, că niciodată nu o să mă părăsească, ca orice muiere, de altfel.

Până acum 2 săptămâni. A dispărut, pur şi simplu. M-a lăsat cu ochii-n soare şi n-am mai ştiut pe unde s-o apuc. Eram disperată. Toate amintirile, toate secretele, viaţa mea din ultimii mei doi ani au dispărut subit, la fel şi odată cu el. Apoi m-am dus şi m-am interesat ce-i cu el. Oamenii de acolo nu au putut să-mi promită că-l aduc înapoi, dar că se interesează să afle de ce m-a părăsit.

În câteva zile de la dispariţia lui mi-am mai revenit. Şansele ca el să se întoarcă erau foarte mici. Cunoscusem un altul şi măcar aveam cu cine să-mi petrec timpul. Ăsta era mai urâţel, mai micuţ aşa, de a trebuit să-i pun nişte discuri demachiante ca să stea nemişcat acolo. Cel mai groază mi-a fost de un nou început. Trebuia să-i spun şi ăstuia ce îmi place, să îl organizez şi parcă şi acum mi-e teamă să lucrez prea multe cu el, nu mai vreau să risc şi apoi să fiu lăsată cu ochii în soare ca înainte. Dar, încetul cu încetul m-am obişnuit cu el şi am preferat să-l ţin în casă, cel puţin până trece vremea asta vitregă. Însă câteodată mi se făcea dor de celălalt şi de amintirile mele din acei doi ani, dar îmi trecea repede. Eram aproape resemnată. Oamenii ăia nu au mai zis nimic. Totul era pierdut. Trebuie să o iau de la capăt şi chiar când începusem să uit de el…

… am primit un telefon:

– Bună ziua, de laETA2U vă sunăm. Aţi lăsat un hard la noi pentru verificare de software şi recuperare de date. Hard-ul nu se mai poate recupera. Dar am reuşit să vă salvăm o parte din date, de pe ( D: ).

De pe ( C: ) nimic, aşa-i? Pff, chiar acolo îmi depozitasem cele mai importante lucruri din ultima lună. Vai! Şi bookmark-urile din Chrome… Dar, nu e nimic. E bine şi atât. Măcar pozele şi muzica o să le mai am.

– Nimic, da. Puteţi să veniţi după datele dumneavoastră.

– Ok, o să vin vineri. 

Şi uite aşa, când tocmai începusem să mă obişnuiesc cu ideea că trecutul meu, adică toate documentele, amintirile, pozele şi muzica adunate în ultimii doi ani, s-a dus pe apa sâmbetei, uite că mi s-a întors. E ca şi cu oamenii din trecutul meu: cândva tot se întorc la mine, chiar dacă nu fac asta cu totul şi aşa cum poate mi-aş dori eu…