Sunt din ce în ce mai tentată să încep un proiect gen Testerul de vacanţe al lui Arhi.
Dar ceva şi mai interesant, gen Incognito Tester, profitând de anonimitatea mea şi vizita mea în calitate de om obijnuit pentru a face de căcat locurile în care merg şi care nu merită nici doi bani, sau să laud locurile care merită toţi banii. Gigeii ăia nici nu ar şti ce i-a lovit. Sau cine.

De unde mi-a venit ideea vă zic imediat.

Am plecat din Moeciu la puţin timp după ce am pus pe blog ultimele rânduri. Nimic planificat, doar am zis că, dacă tot avem o zi întreagă la dispoziţie, să schimbăm decorul şi să ne bălăcim un pic înainte de scârbiciul de mâine.
Am ajuns în WP în jur de unu, leşinaţi de foame. Am zis să nu mai pierdem timpul cu mâncat şi alte prostii pentru că deja era târziu şi ardeam de nerîbdare să simţim apa cum ne învăluie discret, aşa că ne-am instalat şi am sărit în apă.

2 ore am stat ca broaştele până ne-am încreţit ca nişte murături. Încă una am pierdut-o vânând colaci. La propriu.
Asta pentru că erau tobogane unde te puteai da cu colacul, lucru care era mai fun şi mai atractiv pentru nişte fete serioase ca noi. Ia însă colac de unde nu-i.
Deşi nenii de la administraţia anunţau din 3 în 3 ore că este obligatoriu să laşi colacul în bazinul de jos după ce te-ai dat pe tobogan, românii noştri parte dintr-o naţie de jmecheri s-au gândit că e mai bine să ţină de colac şi să se dea de 378 de ori numai ei pe tobogan, în timp ce restul oamenilor se uitau la ei cu jind, se milogeau ca nişte cerşetori să primească unul sau se uitau oftând timp de zeci de minute până se săturau şi se duceau în altă parte. Probabil că era tare greu şi scump pentru cei de la Water PArk să mai angajeze un om care să stea la bazinul de jos şi să confişte fiecare colac, trimiţându-le apoi pe toate sus, unde erau cei ce stăteau la coadă, exact ca la Aqua Magic-ul din Constanţa. Mai bine au pierdut 6 clienţi, care nu or să mai calce pe acolo în următorii 34 de ani cu siguranţă.

Faza care mi-a făcut toată ziua însă a fost când a venit vremea să mâncăm. Pe la ora 4 burţile noastre ţipau ca nişte goarne să le dăm să mănânce, aşa că am zis să dăm o fugă până la Mac în Otopeni să băgăm ceva la jgheab. Ne luăm chei, strângem tot, mergem spre ieşire. Le spunem celor de la poartă că ieşim o oră ca să mâncăm şi îi rugăm să ne dea o brăţară sau ceva ca să putem intra iarăşi, moment în care cade sentinţa :“NU SE POATE”.

Iniţial am crezut că nu am auzit bine. După ce am repetat întrebarea şi am primit acelaşi răspuns însă, am simţit cum mi se urcă zensiunea. Păi bine, şi dacă am uitat ceva la maşină nu pot să ies deloc? A nu, se poate ieşi, dar doar 10 minute maxim. A, deci nu e că nu se poate, e că NU VREŢI SĂ STĂM mai mult de 10 minute afara, asta deşi am plătit 30 de lei de persoană pentru ştrandul vostru penal, ca să facem o baie. Ce facem dacă noi vrem să mâncăm, cum era cazul de faţă? Alt răspuns halucinant din partea gorilelor cu IQ de 15 de la poartă: “Nu vă trebuie mâncare, aveţi aici tot ce vă trebuie!”

Deci s-a înţeles da? Eu plătesc 30 de lei pentru ştrand, dar nu pot decide pe banii mei dacă vreau să mănânc în altă parte sau nu. Sunt forţat să mănânc nişte jeguri de la cantina proprie sau să mă duc până la maşină şi să mănânc pe fugă la portbagajul maşinii, ca în filmele comuniste.

În momentele alea îmi venea să apuc de un tobogan din ăla şi să i-l bag în cur maimuţei de la poartă. Apoi să îl conectez la un robinet din ăla de apă de flux mărit şi să îl transform pe maimutoi în ponton, doar aşa de distracţie. Din moment ce nu a mers şi chef de ceartă nu mai aveam, ne-am resemnat cu mâncarea de la coliba din interiorul parcului: 15 lei pentru un meniu leşinat cu 2 bucăţele de carne şi o mână de cartofi prăjiţi de 3 zile, uscaţi ca vai de morţii lor şi fără pic de sare. Vrem salată? A, păi costă separat. 8 lei pentru o caserolă de varză de mărimea unei cutii de chibrit. 8 lei! Opt lei pentru o mână de varză, varză ce costă un leu bucata în piaţă!

Ne-am băgat picioarele în varza lor, am luat două “meniuri-minune”, am mâncat cu cea mai mare scârbă posibilă şi ne-am băgat iar la baie. La a doua încercare am făcut rost de colac, dar numai după ce am văzut un nene care se pregătea să plece şi i-am smuls practic colacul din mână, sub privirile pătimaşe ale altor bieţi nefericiţi care regretau că pierduseră ocazia. Ne-am dat însă de două ori şi l-am dat mai departe unei fete care stătea de mai bine de 20 de minute lângă bazinul de jos, rugându-se de melteni să îi dea şi ei un colac. Când a văzut că ne îndreptăm spre ea şi i-l dăm, a început să plângă de bucurie. Să plângă!

Concluzia: Dacă mai calc vreodată în Water PArk în viaţa asta o să fie prea curând.